Narațiunea – ce este și care sunt tipurile ei?

Ce este narațiunea?

Prin urmare, rolul său este să transmită cititorilor intriga operei și să prezinte lumea ficțională. Naratorul este, la rândul său, o persoană fictivă creată de autor, care povestește desfășurarea acțiunii.

Modul de transmitere a poveștii influențează înțelegerea operei și interpretarea ei ulterioară, de aceea construcția naratorului ar trebui adaptată stilului textului în proză.

Cele mai populare tipuri de narațiune în proză

În clasificarea tradițională a narațiunii sunt diferențiate cel mai adesea 3 tipuri, care se disting prin forma gramaticală utilizată:

• narațiunea la persoana întâi,
• narațiunea la persoana a doua,
• narațiunea la persoana a treia.

În funcție de tipul de narațiune ales, persoana care povestește poate avea mai multe sau mai puține informații despre evenimente și, uneori, poate fi chiar unul dintre personajele romanului.

Narațiunea la persoana întâi

Astfel, cititorul are acces la emoțiile, sentimentele și gândurile personajului și poate ajunge chiar în centrul evenimentelor, lucru care lipsește adesea în alte tipuri de povestire. Realitatea va fi însă întotdeauna prezentată subiectiv, fără posibilitatea de a pătrunde în gândurile celorlalte personaje.

Narațiunea la persoana întâi apare cel mai frecvent în operele care au forma unei memorii sau a unui jurnal, dar și în romane de dragoste, polițiste, fantasy sau de alte genuri.

În această formă de narațiune, autorul poate folosi timpul prezent („Ies din casă și încep să privesc în jur”) sau timpul trecut („Eram atât de obosit, încât am adormit după câteva minute”). Narațiunea la persoana întâi și timpul trecut apare, de exemplu, în romanul Femei de Charles Bukowski, în timp ce Suzanne Collins folosește timpul prezent în Jocurile foamei.

Narațiunea la persoana a doua

În acest fel, cititorul este implicat în intrigă, chiar dacă nu știe încotro se îndreaptă aceasta și, în același timp, nu poate descoperi emoțiile celorlalte personaje.

Este cel mai rar utilizat tip de narațiune, ales de obicei pentru forme scurte, precum povestirile. A fost folosit, printre alții, de Viktor Pelevin în Ontologia copilăriei.

Narațiunea la persoana a treia

Astfel, devine posibilă obținerea unui context mai larg – gândurile personajelor sunt redate adesea sub forma stilului indirect liber, iar cunoștințele naratorului nu trebuie să se limiteze la personajul principal.

Narațiunea la persoana a treia facilitează dinamizarea acțiunii și permite schimbări bruște de loc sau de timp, pentru a prezenta trăirile celorlalte personaje. În astfel de romane, cititorul poate afla destinele tuturor personajelor și, în același timp, se poate detașa de evenimente, primind doar o relatare din exterior.

În narațiunea la persoana a treia, autorii folosesc timpul trecut, ca în romanul polițist Crima din Orient Express de Agatha Christie, sau timpul prezent, întâlnit în Wolf Hall de Hilary Mantel.

Cum recunoști tipurile de naratori?

Pe lângă tipurile de narațiune menționate mai sus, clasificate în funcție de persoană, există și alte tipologii, în care naratorul este definit pe baza cunoștințelor sale și a funcției pe care o îndeplinește în roman. Prin ce se deosebesc aceste tipuri?

Naratorul și nivelul său de cunoaștere

În funcție de nivelul de cunoaștere al instanței narative, în operele de proză se disting:

• naratorul omniscient – are cunoștințe nelimitate despre evenimente, cunoaște gândurile nerostite ale tuturor personajelor, știe trecutul și viitorul, comentează evenimentele și le evaluează (de exemplu, Război și pace de Lev Tolstoi);
• naratorul limitat – este legat de unul sau mai multe personaje, iar cunoștințele sale se limitează la acestea (de exemplu, 1984 de George Orwell).

Naratorul și rolul său în roman

În funcție de rolul pe care îl îndeplinește persoana care povestește în operă, pot fi identificate 3 tipuri de naratori:

• naratorul la persoana întâi – participant activ la acțiune, care povestește din propria perspectivă;
• naratorul personal – prezintă povestea prin ochii unui personaj care nu este instanța narativă (de exemplu, Mândrie și prejudecată de Jane Austen);
• naratorul auctorial – povestește din perspectiva unui comentator sau observator care nu participă la evenimente, dar le comentează (de exemplu, Anna Karenina de Lev Tolstoi).

Alte tipuri de narațiune

Pe lângă tipurile de bază ale narațiunii, în textele de proză există și forme mai puțin populare, utilizate de autori.

Un procedeu interesant este, de exemplu, narațiunea comportamentală, care se limitează la prezentarea a ceea ce poate fi observat din exterior, fără a pătrunde în emoțiile personajului. Naratorul descrie astfel gesturile, replicile și comportamentul personajelor într-un mod obiectiv. Un asemenea stil apare, de exemplu, în povestirea Dealuri ca elefanții albi de Ernest Hemingway.

În unele romane este utilizată și narațiunea epistolară, care constă în redarea unor scrisori, jurnale sau alte documente. În acest caz, conținutul scris la persoana întâi conduce cititorul prin intriga operei. De obicei, acest tip este combinat cu o altă formă de narațiune, ca în Suferințele tânărului Werther de Goethe.

Un alt tip poate fi narațiunea colectivă, în care povestea este relatată de o instanță colectivă („noi”), precum o comunitate întreagă sau un grup de personaje, nu de un singur narator. Acest tip de povestire apare în Noi, copiii din Bahnhof Zoo de Christiane F.

O opțiune interesantă este și narațiunea de tip flux al conștiinței, care prezintă gândurile și emoțiile interioare ale personajului într-un mod haotic, adesea fără o logică sau o punctuație clară, pentru a reda cursul natural al gândirii. Se regăsește, de exemplu, în ciclul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust.

Ce tip de narațiune să alegi?

În cazul romanelor polițiste, în care este necesară prezentarea evenimentelor din perspective diferite, merită ales un narator omniscient la persoana a treia. În schimb, în romanele de dragoste, în care emoțiile și gândurile personajelor sunt mai importante, o alegere mai potrivită poate fi narațiunea la persoana întâi sau naratorul personal.

Foarte des, scriitorii nu aleg un singur model narativ, ci combină mai multe tipuri în aceeași operă, creând așa-numitele narațiuni mixte sau optând pentru narațiuni cu mai multe voci. Astfel, este mult mai simplu să prezinte povestea din perspective diferite, păstrându-și stilul propriu.